Arhitectura casei memoriale  //  Muzeul Memorial Ion Creangă Humuleşti

Muzeul Memorial Ion Creanga Humulesti
Arhitectura casei memoriale Ion Creangă

Satul Humuleşti este atestat documentar încă din secolul XVIII: „Un document din 1789 ne arată că se făcuse harta Tîrgului-Neamţ «cînd au fost giudecată cu satele Humuleşti, Blebea, Pîrăul-Ursului şi Pometele pentru adetiu de casă»” (Ion Creangă. Documente, ed. îngrijită de Gheorghe Ungureanu, Ed. pentru Literatură, 1964, cap. Studiu introductiv, p. VI). Totuşi, se pare că pe acest loc existase şi înainte o aşezare, numită „prisaca lui Buliga”, unde locuiau nişte oameni cărora li se mai spunea şi „humuleşti”, de la „humă” (lutul care se găseşte din abundenţă în această zonă) (Ion Creangă. Documente, ed. îngrijită de Gheorghe Ungureanu, Ed. pentru Literatură, 1964, cap. Studiu introductiv, p. VI-VII). De altfel, prima familie care s-a stabilit pe aceste terenuri se numea Humă iar a doua a fost Ciubotarul. Se poate spune deci că strămoşii dinspre tată ai lui Ion Creangă au fost cei mai vechi locuitori ai satului Humuleşti.

Casa părintească a scriitorului a fost ridicată de bunicul său dinspre tată, Petrea Ciubotariul, undeva în jurul anului 1830. În 1835, odată cu căsătoria fiului său Ştefan cu Smaranda Creangă din Pipirig, tatăl i-a dat casa ca dar de nuntă.

După stilul de construcţie, locuinţa se încadrează în specificul caselor de munte de la începutul secolului XIX. S-au folosit materiale din zonă: lemn şi lut. Pereţii sunt făcuţi din bârne de brad aşezate unele peste altele, apoi deasupra tencuială din lut amestecat cu paie iar la urmă un strat de var. La colţuri, bârnele se îmbină prin tehnica de construcţie „coadă de rândunică”, ceea ce conferă o maximă securitate construcţiei. De jur împrejurul pereţilor, pe trei laturi, se află o platformă joasă cu cadrul din aceleaşi bârne de brad şi umplutură din lut, care se numeşte „prispă”. Ferestrele sunt pătrate, mici şi pe vremuri erau înfundate cu piele din vezica porcilor. Uşa este de asemenea joasă, tot din lemn. Dimensiunile reduse ale geamurilor şi uşilor, precum şi aşezarea casei, cu spatele către nord, au o explicaţie logică: mai întâi, dinspre nord vine frigul, apoi, construcţiile din lemn păstrează mai mult căldura pe timpul iernii şi răcoarea vara dacă au puţine locuri decupate.

Acoperişul este făcut din draniţă (şindrilă), fixată în cuie şi piroane din lemn de tisă (o esenţă lemnoasă foarte flexibilă). Este dispus în patru ape iar în partea din faţă e prevăzut cu o nişă pentru aerisire numită „ursoaică”. La sărbători, ţăranii obişnuiau ca, în podul caselor, să facă afumători pentru carne şi cârnaţi. Secretul rezistenţei pereţilor în faţa umezelii este modul de realizare a acoperişului: marginea lui cade cam la un metru distanţă de pereţi, ca o căciulă care împiedică pătrunderea apei la lemnul din structură.

În interior, se află trei încăperi, din care numai una era pentru locuit, celelalte două fiind tinda de la intrare (premergătoare holului de astăzi) şi o cămară de unde se intra în pod. Podeaua era peste tot lipită cu lut şi acoperită cu ţoale din lână lucrate în casă de mamă şi surori.

Camera de locuit este spaţioasă, dotată cu toate cele necesare traiului unei familii numeroase: opt copii şi părinţii. În partea stângă se află soba cu „stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei”, „prichiciul vetrei cel humăit de care mă ţineam când începusem a merge copăcel” şi „cuptiorul pe care ne jucam noi băieţii de-a mijoarca” (I. Creangă, Opere, Ed. Critică cu note, variante şi glosar de G. T. Kirileanu, ed. Îngrijită de Cristian Livescu, Ed. Crigarux, Piatra Neamţ, 2005, p. 224). Pe vatră, oalele sunt la locul lor, parcă aşteptând ca cineva să le folosească la gătit. Tot în stânga se află patul din scânduri şi leagănul pentru copilul „de ţâţă” (este de presupus că, în familia scriitorului, mama avea adesea copil de alăptat, aşadar leagănul era o piesă de mobilier strict necesară în casă). Deasupra, pe culme, stăteau agăţate costumele de sărbătoare, portul popular specific zonei Neamţului cu care se mândreau la hore toţi locuitorii satului, care îşi găseau un loc inclusiv în lăzile de zestre ale tinerelor fete de măritat, alături de perne, pături, ţoale şi altele.

De-a lungul pereţilor de est şi sud se află o băncuţă din lemn (laviţa) pe care, în serile de iarnă, se adunau vecinii sau rudele la şezătoare. Acolo, copil fiind, Ion a ascultat cu atenţie de la bătrânii satului proverbe, zicători, ghicitori şi, mai ales, poveşti, mostre de înţelepciune populară pe care apoi le-a transmis mai departe urmaşilor prin scrierile sale. L-a ajutat în acest sens memoria fenomenală pe care o poseda: „Ştia mii şi mii de versuri populare, care de care mai frumoase şi mai hazlii” (N. A. Bogdan, Ion Creangă, povestitorul poporal. Câteva amintiri, în Ion Creangă în amintirile contemporanilor, antologie de D. Corbu, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 50).

De asemenea, în dreapta, în colţul de răsărit, sunt agăţate icoanele familiei, vechi, pictate pe lemn; una din ele îl înfăţişează pe patronul spiritual al satului, Sf. Ierarh Nicolae. Gustul pentru frumos al gospodinelor se manifesta şi la vremea aceea, căci la icoane şi deasupra ferestrelor se atârnau ştergare. În acelaşi spirit, la grindă se agăţau flori (în primul rând sânziene, apoi mentă, crizanteme, busuioc), care aveau rolul de a înfrumuseţa locuinţa şi a împrospăta aerul, unele din ele fiind folosite şi pentru prepararea unor ceaiuri. Sânzienele aveau şi un alt rol deosebit: păzeau casa de duhurile rele – conform unor credinţe populare mai vechi, premergătoare creştinismului, în jurul locuinţelor circulau spirite malefice, care erau fie sufletele celor care muriseră fără spovedanie, fie ale celor care nu avuseseră lumânare la cap, fie ale celor care fuseseră îngropaţi fără preot, fie alte duhuri rele. De aceea, în toate casele oamenii puneau sânziene şi usturoi atârnate la grindă.

Mijlocul camerei este ocupat de două măsuţe, una joasă, cu 4 scăunele la fel de mici, unde se servea masa iar cealaltă, mai înaltă, pe care tronează la loc de cinste ceaslovul de pe care Ion Creangă a învăţat să citească. Şi, cum dai cu ochii de acest ceaslov, îţi vine imediat în minte un fragment celebru din „Amintiri...”: „În lipsa părintelui şi a dascălului, întram în ţintirim, ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată - potop era pe capul muştelor! Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mânile în cap de năcaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan, şi a ne mângâia cu Sfântul Ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.” (I. Creangă, op. cit., p. 206)

Alături de cele două mese, centrul camerei este ocupat de uneltele de ţesut şi tors ale mamei: două vârtelniţe, o roată de depănat, o sucală pentru făcut ţevi, fusul şi furca pentru tors şi, bineînţeles, războiul de ţesut (stativele), unde au fost lucrate toate ţesăturile din casă. Din mărturiile bătrânilor satului, se pare că în fiecare casă existau asemenea unelte, căci humuleştenii au profitat de pe urma apropierii de târgul din apropiere, prin preocupări comerciale.